“Schimbarea continuă” sau “victoria marei revoluţii postmoderne”

Octavian Racu

Am putea îndrăzni să spunem că prima „revoluţie colorată” a fost „marea revoluţie franceză” din 1789, revoluţie care, spulberând fundamentele societăţii tradiţionale, a instaurat dictatul roşu şi s-a pornit „să exporte marea schimbare” în întreaga Europă şi dincolo de hotarele ei.

Mai târziu, istoria a demonstrat ce fel de „schimbare” a adus acest val revoluţionar: inversarea valorilor şi înlocuirea principiului aristocratic cu principiul dominaţiei nemerniciei şi a banului. Toată această orgie istorică se petrecea sub patronatul, vorba marelui Petre Ţuţea, celor „trei curve metafizice”: „Libertatea, egalitatea şi fraternitatea”. Eminescu aduce şi el „laude” la adresa „triadei revoluţionare”: „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”.

Firul logic al revoluţiei franceze continuă prin revoluţia bolşevică din 1917, când întregul continent fierbea în vâltoarea revoluţionară. Rând pe rând se ruinau imperiile, iar o nouă revoluţie colorată continuă (întâmplător oare?!) să poarte crezul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”.

Prin urmare, nu poţi respinge revoluţia bolşevică din Rusia fără a respinge, în acelaşi timp, şi revoluţia liberală din 1789, pentru că ambele, prin esenţă, se află într-o legătură intimă de fraternitate. Nu poţi crede în umanitate şi valori supreme fiind în acelaşi timp adeptul acestei „triade” cua devărat satanice.

Începutul secolului XXI a stat şi el sub semnul revoluţiilor colorate. Pe rând au căzut Serbia, Slovacia, Georgia, Ucraina, Kârgâztan. Decoraţiile au fost peste tot acelaşi: culori, simboluri, mase, lozinci, răsturnări de guverne, mituri etc. Este adevărat, noile revoluţii se petrec fără multă scurgere de sânge, manifestându-se în spiritul veacului „umanismului şi pacifismului”, toate acestea, totuşi, nu îi schimbă esenţa. De fapt, revoluţiile nu au avut niciodată vreo legătură cu violenţa. Violenţa pentru acestea nu a fost decât un accident istoric. Schimbările puterii de stat prin forţă au fost întotdeauna „lovituri de stat”, „insurecţii”, „putci”, în timp ce revoluţiile (noţiune împrumutată din astronomie) au însemnat: „schimbarea radicală a sistemului de valori şi a sistemului politic”.

Confuzia vine din cauza faptului că „marile schimbări” liberale şi apoi comuniste, iniţial au putut fi posibile doar cu ajutorul mijloacelor, care, în mod obişnuit, se aplică în perioada de război: operaţii militare, război informaţional utilizate împotriva propriei ţări, împotriva propriului stat. În mod firesc, nici o minte sănătoasă nu putea accepta perversiunile pe care le propunea Robiespierre sau Lenin, perversiuni ideologice, care totuşi au devenit, mai târziu, „idei progresiste” urmate, mai târziu, de un adevărat „viol al mulţimilor”.

Revoluţiile în ziua de azi nu se mai fac de către revoluţionarii flămânzi, cu ciubotele nespălate şi cu puşca în mână, ci de indivizi la cravată, cu aere aristocratice, care se plimbă dintr-o parte în alta a globului şi ştiu „ce vrea prostimea”. Aceştia, pentru câteva zeci sau sute de milioane de euro, sunt gata oricând să organizeze la comandă „revoluţii” în orice colţ al lumii. Mă refer la specialiştii în tehnologii politice (sau „politehnologi”, cum se mai spune prin părţile noastre), pentru care campaniile de promovare sau discreditare, de instaurarea sau demitere a unui guvern au devenit o profesie.

Dacă „revoluţiile” franceze şi ruse au fost o expresie ale epocii moderne, a distrugerii societăţii premoderne (tradiţionale), revoluţiile colorate de la începutul secolului XXI au devenit o expresie a erei postmoderne, a unei post-politici, a unui post-stat a unei post-ideologii, a unei post-societăţi.

Dacă ar fi să aleg un prototip al unei astfel de revoluţii, aş alege „revoluţia oranj” din Ucraina, pentru că mi se pare cel mai reprezentativ şi cel mai cras model al unei revoluţii post-moderniste, un model care înglobează toate elementele „revoluţiilor” din Serbia, Slovacia şi Georgia.

Revoluţiile postmoderne se deosebesc de cele moderne prin faptul că decurg la o deconstrucţie a sensului politicii, înlocuindu-l cu „mesaje”, „imagini” livrate iraţionalului prin intermediul mass-media şi reţelelor de relaţii sociale, prin „acţiuni non violente” („non-violente” doar convenţional), prin culori-simboluri („oranj”, „galben”, „verde” etc.), prin acţiuni în masă, care bombardează continuu poporul cu mesaje ce duc la stări de agonie şi psihoză colectivă. Revoluţiile postmoderne nu au programe, nu au scop, ele sunt asemenea acelor detergente care „spală mai alb”, chiar dacă nu există culori „mai albe decât albul”.

Odată ce este făcut primul pas, „revoluţia colorată” devine o normă. Întregul proces politic devine o „revoluţie colorată” continuă. Chiar şi personajele („tiranii”, „dictatorii”) împotriva cărora au fost îndreptate primele „revoluţii” intră în joc, preluând şi ei tehnicile „de luptă” în aşa hal, încât nu mai există nicio cale spre o „contrarevoluţie”, spre reîntoarcere la modelul politic iniţial. Locul politicii este ocupat de o “postpolitică”.

În acest an, la sfârşitul unui ciclu electoral, mai multe persoane îşi aduc aminte, „cu nostalgie”, de „valul revoluţionar” de acum 5 ani, când Iuşcenko se îmbrăţişa cu Timoşenko pe „Maidan Nezalejnosti”, inundat de steaguri şi corturi portocalii, când Băsescu striga la Bucureşti de pe scena plină de balonaşe oranj „Să trăiţi bine!”. Când masele populare din cele două capitale, în extaz, cu feţele pline de lacrimi, credeau că iată-iată acum a venit „sfârşitul istoriei”, a venit multaşteptata „schimbare”. Desigur, totul nu a fost decât un spectacol.

Acelaşi entuziasm au simţit şi americanii acum un an, când oligarhia albă din SUA a plasat tactic pe „piaţa politică” figura neagră a lui Barack Obama, un personaj lipsit de carismă sau calităţi deosebite, dar care timp de jumătate de an, cu susţinerea întregii mass-media din SUA, a fost transformat într-un „mesia” al naţiunii americane şi al întregului glob pământesc. Anume în astfel de cazuri este valabilă cunoscuta afirmaţie a lui Karl Marx: „religia este opiu pentru popor”.

Astăzi cetăţenii SUA se trezesc mahmuri după marea beţie electorală şi încearcă să înţeleagă ce se întâmplă, dar acest exerciţiu nu va dura prea mult timp. Îndată ce capul va începe să dea semne de limpezire, va veni o nouă „revoluţie”, cu o nouă „mare schimbare”, iar jocul politic va continua într-o aparentă „mişcare”. Realitatea este că revoluţiile postmoderne sunt revoluţii fără scop, fără sens, fără logică, în care maselor li se rezervă doar rolul de consumatori „activi” aparent, „pasivi” în realitate, ai politicii postmoderne. Revoluţiile „postmoderne” sunt modele preluate ale campaniei de promovare a mărfurilor, când orice idiot, asemenea unei mărci comerciale, poate fi transformat peste noapte în „erou naţional”.

Astăzi Moldova se află între beţie şi mahmureală. Va urma o perioadă de „durere de cap” şi lipsă de „bună dispoziţie” în rândurile „poporului muncitoresc”, după care cu siguranţă va urma o nouă „mare beţie electorală”.

Octavian RACU

  

Материал распечатан с информационно-аналитического портала "Евразия" http://med.org.ru
URL материала: http://med.org.ru/article/4348